Sâmbătă, 17 Iulie 2010 04:19 | 
Author: Marius Albu | 
Am parasit insula Flores si ne-am indreptat spre urmatoarea destinatie, insula Faial. De cum am intrat cu Phoenix pe canalul dintre insulele Faial si Pico, marea s-a dezlantuit, aveam vantul din fata de 30 de noduri, cu valuri scurte, inalte si puternice. Vizibilitatea nu era grozava, cerul era acoperit de nori.
Desi eram la 5 mile distanta de insula Pico, nu vedeam nimic; banuiam ca dincolo de nori si ceata se afla vulcanul care se ridica de la nivelul marii pana la altitudinea de 2351 de m.
Inaintam in volte cu puntea plina de spuma valurilor. Priveam spre Pico din cand in cand, asteptam sa se faca o gaura-n cer ca sa pot vedea vulcanul. Am avut noroc. Pentru cateva minute, printr-o spartura de nori undeva sus, parca prea sus, am vazut varful vulcanului; parea ca pluteste printre norii goniti de vantul puternic. Si atunci un gand, o strangere de inima, o chemare, toate m-au indemnat: vreau sa urc pe Pico!
Intr-una din zilele urmatoare, pe cand eram in Horta, m-am trezit intr-o dimineata senina, una din putinele de acest fel din Azore. Am vazut vulcanul in plin soare, semet, imens, fara nici un nor. Mi s-a taiat respiratia. Nu trebuie sa fii alpinist ca sa–ti doresti sa escaladezi un munte. E suficient sa iubesti natura, sa-ti placa sa fii in mijlocul ei, sa o respecti. Cate lucruri frumoase sunt pe lumea asta si cat de putin timp avem ca sa le vedem! Mai trist e ca pierdem o gramada de timp absorbiti de cotidian.
Nu mi-a luat mult ca sa ma decid sa urc pe Pico; din momentul in care l-am vazut gandul a venit firesc, imediat. Am programat excursia pentru a doua zi.
Dimineata (14.06) la ora 6.30 a sunat ceasul meu care, pe langa 5 alarme are altimetru, barometru si busola; e prea destept si prea insistent. Nu mai sunt invatat sa ma trezesc dupa ceas. In timpul carturilor ma trezesc singur cand vantul se intareste sau isi schimba directia. Ies in cockpit sa vad cum e vremea. Cerul este acoperit de nori, vreme urata de toamna. Nici insula Pico nu arata altfel. Doar baza vulcanului se vede, conul e cu capul in nori. Normal ca-mi piere cheful. Cu doar o zi in urma vremea a fost perfecta, senin toata ziua. Reparatiile la Phoenix sunt prioritate insa, mai intai munca si apoi distractia.
Ma uit dezamagit cand la nori cand la patul cald…un dracusor isi vara coada. Pun totusi cafeaua la fiert. Vorba Catalinei: daca vremea nu ne permite sa urcam pe vulcan, macar vizitam insula. Am pregatit bagajul cu o seara inainte. Cu imbracamintea nu am avut probleme; prea mult echipament nu e necesar. O bluza de polar e deajuns. Prost stam cu incaltamintea. Avem pantofi de punte improprii pentru teren. Ne orientam la cizmele de cauciuc captusite cumparate pentru Tara de Foc. Profilul talpii este bun pentru a urca pe teren accidentat, au la o adica 4 ori 4. Ca hrana am luat patru batoane Snickers si niste bomboane. Din barca am luat , ce altceva decat pateuri romanesti, ca doar mergem la munte, nu?
Bem cafeaua pe fuga, mancam cate doua oua fierte si o luam repejor spre feri. Nu misca nimeni in marina, suntem singurii care ne-am trezit devreme.
La 7.30 am iesit din rada portului. In 40 de minute am ajuns in portul Madalena. Orasul e ca multe alte porturi din Azore. Casele sunt cochete, vopsite in alb. La terminalul pentru feri taxiurile isi asteapta clientii. Un taximetrist de pe un Mercedes ne abordeaza, ne-a vazut echipati. Il refuzam; avem de facut cumparaturi. Bem o cafea la o terasa pana se deschide supermarketul. Cumparam apoi paine si doua sticle de cate doi l de apa. Suntem gata de drum. De data asta cautam noi un taxi. Il gasim pe amicul de pe Mercedes. De altfel nu e singurul cu asa masina. In toate insulele am vazut brandul asta la taxiuri. Il intrebam asa, de control, cat ne costa drumul pana la vulcan. Stiam de la niste navigatori germani cat e pretul: 20 de euro pentru 20 de km. Urcam in masina confortabila si plecam. Drumul spre vulcan strabate intai o zona cultivata cu vita-de-vie. Urmeaza zona subalpina cu paduri de pini si molizi. Ajungem apoi la zona alpina cu pajisti bine intretinute, imprejmuite, pe care pasc turme de vaci. Oamenii muncesc din greu aici, este admirabil efortul pe care-l depun pentru a supravietui pe aceste insule. Un lucru e sigur: oricat ar fi criza de serioasa, azorenii nu vor muri de foame. Ei traiesc simplu, fara figuri. Cei de la oras au masini de litraj mic, usor de parcat. Fermierii au masini de teren necesare pentru carat. E exact pe dos fata de noi, romani fitosi.
Am ajuns cu taxiul pana la altitudinea de 1200 m. Aici se termina si asfaltul, impecabil de altfel. Amabil, soferul ne face o schita cu drumul pe care trebuie sa-l urmam. A fost si el pe vulcan de 5 ori. Am luat si numarul lui de mobil; la coborare vine sa ne recupereze. Taxiul pleaca iar noi ramanem sa ne echipam. Ne-am incaltat cu cizmele, am pus cumparaturile in rucsaci si am pornit la drum. Intre timp a mai aparut o pereche de montaniarzi. Au venit cu o masina inchiriata.
La ora 9.15 incepem urcusul. Vremea este superba fata de cum era in oras. Plafonul de nori este mai jos la circa 200 de m altitudine. Este senin, cald si vantul abia adie. Pasari ciripesc pretutindeni, este multa vegetatie de un verde crud. Suntem foarte incantati de tot ce vedem si auzim. Panta este domoala la inceput; urcam nerabdatori. Se vede bine poteca pe care trebuie sa o urmam. Urcam greu, incercam sa ne reglam respiratia; muschii trebuie sa-si aminteasca ce inseamna solicitarea la efort. Avem doi ani de cand nu am mai urcat un munte serios.
Ajungem langa un aven format in roca vulcanica; este si un izvor. E bine de stiut, la intoarcere ne vom bucura de el. Facem cateva fotografii si ne continuam drumul. Panta se accentueaza si noi micsoram ritmul. Tinerii montaniarzi ne ajung din urma. La un popas ne fotografiem reciproc. Ei o iau inainte. Sunt bine echipati: au bocanci si rucsaci. La rucsacul fetei vad la un buzunar doar un bidonas de jumatate de l de apa. Are in schimb Lonely Planet cu Azore. Din vale mai vine o pereche de montaniarzi.
Panta devine din ce in ce mai abrupta. Ne ajunge si cea de-a doua pereche. Ne intalnim cu toti la un popas. Sunt germani, noii excursionisti sunt cam de varsta noastra. Ne-au depasit si acestia.
Dupa o ora de urcus respiratia se regleaza, muschii se adapteaza la efort; facem opriri mai rare. Ajungem grupul de nemti care au inceput sa faca pauze mai dese. Ii depasim la un popas, noi nu ne mai oprim. Urcam sustinut aproape jumatate de ora fara pauza. Ne oprim pentru cinci minute, mancam cate un Snickers, bomboane, bem multa apa si plecam mai departe. Fata de alti vulcani aici nu este multa zgura si nu ne aluneca picioarele. Se merge bine. Traseul este marcat, nu este nicio problema cu orientarea. Sub 1000 de m altitudine, cat vezi cu ochii sunt nori, o mare alpina deasupra oceanului Atlantic.
Dupa altitudinea de 2000 de m incepem sa facem pauze scurte de cate doua minute. Simt inima cum bate aritmic si trebuie sa ma opresc sa-mi reglez atat ritmul cardiac cat si respiratia. Daca ma aplec si ma ridic brusc ametesc. Sunt aceleasi simptome pe care le aveam la peste 3000 de m altitudine.
Ajungem la baza de sus a craterului. Evident ca ne mai asteapta un mot de circa 100 de m diferenta de nivel; e destul de abrupt.
Pana la el mergem pe marginea craterului spre dreapta. Ocolesc motul si caut o posibila cale de a-l escalada ca sa fie mai usor, roca sa fie mai compacta. Ajungem in partea de est a varfului si incepem sa urcam. Este destul de abrupt si trebuie sa folosim si prizele de mana. Sunt atent la stancile si bolovanii care se misca. Catalina ma urmeaza incet, este obosita si stresata de ultima portiune de escalada. Nu e prima data. O incurajez si o ajut in pasajele grele. Culmea este ca suntem la 2300 de m altitudine si avem primele simptome de rau de altitudine. Nororc ca mai avem putin de urcat. Printre fisuri vad aburii cum ies din vulcan. Este activ, fumega. Ajungem pe varf, este ora 14.45, suntem la 2351 m altitudine. Peisajul este spectaculos. Se vede craterul iar in jur, cat vezi cu ochii, mare alpina. Datorita vaporilor care ies stancile sunt calde. Roiuri de musculite ne impresoara , se aseaza pe fata, ne intra in ochi. Facem fotografiile de varf si filmam. Suntem bucurosi ca am reusit sa facem acest varf chiar daca are numai 2351 de m. Ascensiunea a durat 5 ore jumatate. Nu cred ca au mai urcat romani pe acest munte. Putem considera ascensiunea premiera romaneasca pe cel mai inalt munte din Azore si din Porugalia continentala.
Caldura degajata de vapori si musculitele nesuferite ne obliga sa coboram. Urmam un alt traseu, mai abrupt si cu mult grohotis. Coboram cu atentie, unele pasaje le descataram. Prizele sunt bune, roca este aderenta. Ajungem fara probleme pe platou. Ne adapostim dupa niste stanci aranjate ca un zid de protectie pentru corturi. Servim pranzul la crater verde: chifle cu pateu romanesc. Bem multa apa si apoi incepem coborarea. Ceilalti turisti nu au mai aparut. Poate au renuntat.
Abia la coborare ne dam seama cat de mult am urcat. Vedem doi care urca: este o tipa cu un ghid local. Pe masura ce coboram incep sa ne doara genunchii. Vechile probleme reapar accentuate si de lipsa de antrenament.
Ajung la izvor, ma spal pana la jumatate si umplu bidonul cu apa. De la acest nivel ceata ne invaluie. Urca mai multe grupuri de tineri cu un ghid. Vor urca pe seara ca sa vada apusul si apoi rasaritul. Daca vor avea noroc de vizibilitate. Ultima portiune o parcurgem pe ceata. La ora 17 ajungem la sosea. Dam un bip taximetristului. Speram sa nu ne uite aici. Nu e nici tipenie. Ne descaltam de cizmele de vulcanologi, ne spalam cu apa de la izvor si ne schimbam incaltamintea. Suntem iar pantofari. Suntem rupti de oboseala dar multumiti. Ajunge si Jose, taximetristul nostru. Peisajul era invaluit in ceata. Ajungem in Madalena si il rugam pe Jose sa ne lase la un supermarket. Il intrebam de vinuri. Insula Pico este renumita in productia de vinuri. Omul se da jos din masina si vine cu noi in magazin. A urmat apoi o scurta lectie despre vinuri si mancaruri asortate. Nu stiam cum sa-i mai multumim de amabilitatea de care a dat dovada.
Facem cumparaturile si o luam incet spre port. Gasim un chiosc cu inghetata. Cumparam doua inghetate uriase cu tot felul de bunatati, alune, piscotele, la un pret derizoriu. Stam pe o bordura si savuram bunatatile. Pana la feri mai avem de asteptat o ora. Mergem la o terasa si comandam doua beri. Stam pe niste fotolii confortabile si bem berea indiferenti la meciul de cupa mondiala care este transmis pe un ecran mare. Nici nu tresarim cand italienii egaleaza in meciul cu Paraguay si cand toti spectatorii sar in sus tipand de bucurie. Meciul nostru s-a incheiat la baza vulcanului Pico.
Suntem fericiti ca am reusit sa urcam pe un munte. Cum zice si Catalina: ne place marea dar si muntele; aici am reusit sa le facem pe-amandoua.
La ora 20.45 plecam spre Horta. Dupa ce am ajuns la barca ne-am dezechipat si am mers la dus desi nu prea mai aveam chef. Dupa baie am baut un pahar de vin din noua recolta si am picat ca de pe Pico. Speram sa mai cucerim si alti vulcani in calitate de navigatori. Ne vom ura de-acum: vulcan bun din pupa!
Ultima actualizare ( Marţi, 20 Iulie 2010 07:26 )
Minunile din Azore - Prima parte Joi, 01 Iulie 2010 15:22 | Author: Catalina Albu |
Vizualizeaza noile poze aici! Vizualizeaza restul insemnarilor din jurnal aici! Dupa asezarea geografica insulele sunt divizate in trei grupuri bazate pe relativa lor apropiere: Grupul Occidental format din insulele Flores si Corvo, Grupul Central format din insulele: Faial, Pico, Sao Jorge, Graciosa si Terceira si Grupul Oriental format din insulele: Sao Miguel si Santa Maria. Datorita localizarii lor climatul insulelor este temperat, maritim cu mici variatii de temperatura. Cele mai scazute temperaturi sunt in lunile ianuarie si februarie: 13-14 grade, iar cele mai crescute sunt in lunile iulie si august: 22-23 de grade. Solul vulcanic a permis dezvoltarea unei vegetatii bogate care este un amestec intre vegetatia caracteristica zonei temperate europene si cea tropicala africana. Am ajuns in insula Flores miercuri, 26 mai. Desi eram la 5 mile distanta vizibilitatea era foarte scazuta, insula abia se putea distinge. Flores a aparut ca un con de verdeata in ceata care invaluia oceanul. Am vazut intai pereti verticali conturati de un verde crud. O cascada de zeci de metri inaltime se varsa in ocean. Vegetatia foarte bogata, palcuri de animale pascand pe pajisti au fost imagini care ni s-au parut de-a dreptul idilice. La ora 17.10 am ancorat in portul Lajes; in ancoraj mai erau o barca engleza si un catamaran francez. Intorcandu-ne spre port ne-am oprit la o mica terasa al carei nume,” Paula`s Place” este trecut si in cartea pilot cu insulele din Atlantic. Aici o cunoastem pe Paula care vorbeste foarte bine engleza. E si normal, a trait 20 de ani in America. De mai multi ani s-a stabilit cu sotul si cei trei copii in Flores, locul de bastina al parintilor ei. Auzind ca suntem romani se entuziasmeaza, lucru mai rar intalnit de noi. Ne spune ca a cunoscut o familie de romani, Bogdan si Paula, care au lucrat la ea; a fost foarte multumita de ei. Slava Domnului! Pentru navigatori, Paula este Doamna Rezolva Tot. Aprovizionarea in Flores nu e chiar usoara. Marfurile sunt aduse cu vaporul de pe continent. Paula conduce o statie de benzina si motorina, are un mic bar si un restaurant situat la ea acasa intr-un cadru natural deosebit. Toti cei care traverseaza Atlanticul si opresc in Flores vor sa spele rufe, sa cumpere motorina, sa manance o specialitate locala. Paula le rezolva pe toate. Cireasa de pe tort este internetul wireless de la terasa. Ne-am mai socializat la terasa cu un echipaj german si unul elvetian de pe barcile sosite in cursul noptii. Am pornit prin Lajes la vanatoare de cadre bune de de filmat si de pozat. Insula a inflorit literalmente. N-am vazut nicaieri atatea flori, nu degeaba se numeste insula Flores. La o benzinarie o intalnim pe Paula. Benzinaria e afacerea ei. Ne spune care sunt punctele de atractie ale insulei. Ii propun un interviu pentru proiectul meu. Accepta cu interes si stabilim sa ne intalnim seara la ora 19. Plecam apoi sa vizitam satul vecin, Fazenda. Am gasit un supermarket. Facem aprovizionarea: carne de pasare de curte, zarzavat de supa si alte bunatati. Coboram spre port incarcati de sacose si aparate. Nu ne strica un pic de efort. Ne oprim la terasa Paulei pentru verificarea mesajelor. Apare si Paula si ne invita sa facem un tur prin insula cu masina ei. Are ceva timp liber. Am lasat toate cumparaturile la bar si am plecat. Vremea nu era grozava, ceva nori incercau sa ne acopere buna dispozitie dar nu ne-am lasat coplesiti. Paula s-a aratat a fi un ghid pe cinste. Ne-a povestit despre istoria insulei, a familiei, e documentata. Am vizitat una din atractiile pentru care este recunoscuta insula: cele sapte foste cratere, vulcani stinsi, care au devenit lacuri. Se afla la altitudinea de aproximativ 600 de m. Pe masura ce urcam spre munte temperatura scadea treptat. Am vizitat 5 dintre cele 7 lacuri, unul mai spectaculos decat altul. Soselele care strabat insula sunt impecabile, majoritatea sunt construite in ultimii ani prin finantare de la Comunitatea Europeana. Drumurile sunt marginite de palcuri de flori, putine dintre ele fiind desfacute. Anul acesta vara s-a lasat mult asteptata; a plouat mult si a fost foarte frig. Dupa lacuri, mergem in alta parte a insulei unde admiram un monument natural unic in lume: “Rocha dos Bordoes”. Este vorba de un perete vertical format din coloane subtiri de bazalt lipite intre ele asemeni unei orgi dintr-o biserica catolica. Vechimea bazaltului numara secole. O alta atractie este cascada Ribeira Grande cu o cadere de 300 de m. Am admirat-o cu respiratia taiata din punctul de belvedere numit Faja Grande. Am fost de-a dreptul coplesiti de frumusetea acestei insule. Am plecat apoi la Santa Cruz, principalul oras al insulei situat in partea de est a insulei. Aici se afla sediul administrativ al insulei, spitalul si aeroportul. Am facut un tur de recunoastere prin oras. Am gasit si o macelarie. La recomandarea Paulei am cumparat carne proaspata de vita si de porc pentru unul sau doua gratare. Carnea este foarte buna si ieftina. Un kg de carne de vita este in jur de 4 euro. Ne-am intors in Lajes incarcati de impresii si de bunatati. Reprogramez interviul deoarece Paula are treaba. Ne intoarcem in port. Dinghyle era dezumflat. La fel si Marius; aricii de mare isi facusera de cap. Chiar daca eram obositi dupa atata umblatura am ridicat ancora si ne-am mutat la locul nostru din interiorul portului. Am incheiat seara cu un gratar si un pahar. Joi ( 3.06) deoarece ziua se arata calda am umplut dusurile cu apa si le-am pus la soare sa se incalzeasca. Am facut baie pe rand in cockpit. Am pregatit apoi supa de gaina care a iesit o minunatie. La ora 16 ne-am dus acasa la Paula pentru interviu. Casa este situata pe o colina. Are o perspectiva larga spre ocean. Pe o pajiste pasteau in jur de 10 vaci. Paula ne-a aratat si acareturile. Am vazut un garaj cat o hala; sotul ei, Julio este mecanic auto dar se ocupa si cu pescuitul si cu tot felul de reparatii. Cand traiesti pe o insula ca Flores trebuie sa stii sa faci de toate. Ne-am instalat in barul intim si am luat interviul. A iesit foarte bine. Ne-am intors la barca multumiti. In dimineata urmatoare (4.06) am stat in barca. Dupa-amiaza am mers din nou la Paula acasa. Urma sa gateasca pentru noi o mancare cu specific portughez. Ne-am instalat in bucataria incapatoare. Marius a filmat tot procesul tehnologic al prepararii mancarii Este vorba de o mancare din carne de porc, cartofi si scoici, toate fierte int-un sos de vin. Dupa ce mancarea a fost gata am servit cina cu toata familia in sala de mese. La un pahar de vin alb din insula Pico le aratam poze din Romania, povestim despre expeditiile noastre. Paula ne povesteste despre mancarurile romanesti pe care cei doi romani care au lucrat la ea le-au preparat: mici, ciorba de burta, piftie. E randul meu sa ma ofer sa pregatesc ceva. M-am decis pentru ciorba de burta deoarece gaseam toate ingredientele. Am lansat invitatia pentru duminica. Ne-am intors la barca tarziu, la ora 23. A fost o seara agreabila.
Ultima actualizare ( Marţi, 20 Iulie 2010 07:44 ) Caraibe, Azore - Jurnalul unei traversade Author: Catalina Albu
Echipajul velierului Phoenix porneste iar la drum. Avem o etapa lunga,aproximativ 2400 de mile pana in arhipelagul insulelor Azore, situat in Atlanticul de Nord. Aceasta traversada este o premiera pentru noi. Vom parcurge zona calmurilor tropicale, cunoscuta si sub denumirea de Latitudinea Cailor. 5.05.2010Ne-am trezit de dimineata. Am baut pe fuga o cafea si apoi am pornit sa rezolvam ultimele treburi. Eu m-am ocupat de formalitati si de aprovizionare. Marius a facut ultimele verificari. Am mers la capitanie si am facut iesirea. De fapt am completat la un computer datele si am primit o copie stampilata. Am mers apoi sa cumpar: carne de pui de la chinez, baterii de la indian, baghete si croasante de la francez. Dupa ce m-am intors la barca am ridicat cu Marius motorul si dinghile. Erau pline de vegetatie. Ne-a luat o ora sa le curatam. Am facut o ultima baie in apele limpezi ale golfului Marigot si in jurul orei 12 am ridicat ancora. Am iesit din golf facand slalom printre celelalte yachturi. Marius e usor dezamagit. Citez din jurnalul lui de bord:” Plecam in tacere doar in torsul molcom al motorului. Nu e nimeni la tarm sa ne faca semne de ramas bun; nu ne pasa, nici nu avea cine. Trecem pe langa yachturi, nu-I nimeni pe punte. Au trecut vremurile cand aproape toti ne cunosteam , toti erau navigatori. Cand cineva pleca cei care ramaneau aduceau un omagiu celui care pleca sa infrunte Atlanticul salutand cu sirena sau goarna de ceata ori cu fluirerul. S-a banalizat pana cand si spiritul navigatorului. Dar cati din cei care au barci mai sunt navigatori adevarati? O mare parte sunt parveniti cu bani care si-au luat barci, au facut cateva ore de navigatie si asta-i tot ce stiu. Se foiesc de colo-colo prin Caraibe, se imbraca standard ca navigatorii si vorbesc de navigatie din ce citesc de pe internet sau din reviste. Stiu toate modelele de barci si ultimele produse aparute in domeniu, sunt toba de cunostinte.” Dupa o ora am parasit insula Saint Martin. Ne indreptam spre insula Anguilla. La ora 17.30 depasim insula si, cu un vant strans, Phoenix incepe sa urce spre insula Bermuda. Pe la 8 seara aud o apa curgand in cabina. Il chem pe Marius sa descopere sursa. Este prea-plinul de la tancul de apa dulce. Pana ce improvizeaza un dop pierdem 20 de l de apa. Avem doua tancuri de apa dulce, unul in babord si unul in tribord. Marius a conceput un sistem de comunicare intre ele. Deoarece mergem bandati in babord, apa din tancul din tribord a intrat in celalat tanc. A oprit vana tancului din tribord si s-a rezolvat pentru moment. Va trebui regandit sistemul. Nici n-am plecat bine si incep problemele. Spre dimineata,6.05, aud apa in santina. Dupa ce s-a trezit Marius pune barca la capa si scoate 7 galeti. Credeam ca am scapat de problema asta. Marius ia pozitia la ora 12: am parcurs 90 de mile. Avem vant din sector estic la 12-14 noduri. Parca sunt omul care aduce ploaia; la ora doua ii dau lui Marius vestea proasta: avem apa in santina. Punem din nou barca la capa. Marius inchide robinetul de de acces pentru apa sarata la bucatarie si la toaleta. Scoate trei galeti cu apa. Nu e normal sa se adune asa de multa apa intr-un timp asa de scurt. Luam barca “la puricat”. Marius incepe verificarile de la motor. Totul pare a fi in regula acolo. Scot toate lucrurile de sub chiuveta( sticle de ulei, otet, sos de soia, etc.). Probam pompa de apa sarata si scurgerea. E bine si aici. Continuam cu “baia” care, v-am mai spus, e cat o cabina telefonica. Pe aliura de vant strans, cu yachtul bandat in babord Marius desface vasul de toaleta si verifica evacuarea. Totul e in ordine. Mergem mai departe. Scoatem tot din magazia din prova: vele de rezerva, spinekkerul, bidoanele de 20 de l cu apa, sobita, rucsaci, genti de voiaj…Marius verifica evacuarea apei din putul lantului dar apa nu vine de acolo. Conform legilor lui Murphy, ultimul loc la care ne-am fi putut gandi este si sursa necazurilor. De la varful bompresului pleaca un cablu care se prinde de etrava cu doua buloane. Cele doua buloane strabat etrava si sunt prinse in interior cu doua piulite de o placa metalica. Pe aici intra apa. Evrika! Marius a strans bine piulitele. Pe la unul din buloane tot se prelinge apa dar foarte putin. Cand vom ajunge intr-o marina vom putea remedia definitiv problema. Am pus toate lucrurile inapoi. Se facuse 17.30. Marius iese in cockpit sa se racoreasca. In prova era ca in sauna. E stresat de toate aceste situatii care se ivesc. Se intreaba ce va face cand nu va gasi solutie la o problema? Ii sugerez sa ia un calmant la pahar. Stam in cockpit si ne calmam. Dupa doua pahare vedem iar viata in roz, facem planuri de viitor. Am mancat taieturi ca nu mai aveam putere sa gatesc. Am aprins luminile de pozitie si ne-am culcat. A doua zi(7.05) dimineata cerul era senin, vant din sector estic la 12-14 noduri. Inaintam cu vant strans. Am parcurs inca 110 mile. In meniu am avut bors de piept de pui care a fost delicios.
08.05.2010E sambata. Vremea e inchisa week-endul asta. Nu vom iesi nicaieri. Bem cafeaua si luam micul dejun. Marius incepe antrenamentul: pune barca la capa si scoate doua galeti cu apa din santina. Nu e mult la doua zile. Ne depaseste un velier mult mai mare, mult mai rapid. Spre dupa-amiaza vantul slabeste treptat asa ca la ora 15 pornim motorul. Dupa jumatate de ora vantul revine din sector ESE si Marius deroleaza focul mare. Navigam cu vant strans. In cursul noptii, in cartul lui Marius(9.05) cerul s-a inseninat. A avut norocul sa vada atat Crucea Sudului in pupa cat si Steaua Nordului si Carul Mare in prova; un spectacol magnific si rar observat. La ora 12 pozitia indicata pe GPS era 24 de grade, 52 minute, N si 062 grade, 33 minute Vest. Incep sa apara mici buchete de alge de culoare maro-roscat care plutesc pe suprafata apei. Sunt sargase iar zona este cunoscuta sub denumirea de Marea Sargaselor. Algele sunt aduse de pe coastele caraibiene de curentul Golf Stream. Datorita calmurilor se unesc si formeaza mici insulite care plutesc la suprafata apei. Marius strange liniile de pescuit; nu vom agata decat sargase si nu am nici o reteta ca sa le pot gati. In cursul zilei alternam navigatia cu vele cu motorizarea. La ora 16 vine o briza din NV care se intareste treptat. Marius deroleaza focul mare. Navigam in sfarsit cu un vant bun pe directia care trebuie. In meniu am avut mancare chinezeasca. Spre seara vantul cade si pornim din nou motorul. Dimineata(10.05) vantul revine din sector SE la 12-14 noduri; nu e singur, a adus nori negri si ploaie. Inaintam cu 5,5 noduri. La micul dejun am avut avocado, branza feta si ridichi. Marius s-a jucat de-a tangoanele toata ziua, in functie de directia vantului. Suntem inconjurati de formatiuni noroase care nu pot aduce decat ploaie. Ne-am indulcit ziua pregatind o mancare romaneasca: mamaliga cu branza, iaurt in loc de smantana si felii de sunca prajite. Am taiat si o ceapa rosie asa, in ciuda colesterolului. 11.05.2010Marti(11.05) vantul ne-a parasit si suntem nevoiti sa mergem cu motorul. Asa e in zona calmurilor tropicale numita si Latitudinea Cailor. Denumirea vine de la navigatorii spanioli care se intorceau pe aceasta ruta venind din Indiile de Vest. Din cauza calmurilor care puteau sa dureze saptamani, caii de pe corabii mureau din pe masura ce rezervele de hrana si de apa se imputinau. Macar noi avem motor si o rezerva de 300 l de motorina. Evenimentul care a marcat ziua a fost prinderea unei dorade. Nu e prea mare dar o sa mearga cu o garnitura. Dupa-amaiaza a venit un front de nori negri cu ploaie. Vantul a crescut treptat in intensitate pana a ajuns la 25-30 de noduri. Avem parte de o furtuna care ne obliga sa stam in cabina cu capacul inchis. Marius a adunat 5 l de apa de ploaie. Oceanul e montat; mancam taieturi ca nu pot sa gatesc nimic. Furtuna a continuat si a doua zi(12.05). Am reusit sa fierb o cafea dimineata. Trece un containier la nici jumatate de mila de noi. Cat pe ce sa nu-l vedem. Eram adapostiti in cockpit cu spatele la tribord. Pe aliura data am facut sandvisuri la micul dejun si o supa instant la pranz. Seara desfacem conserve de peste. Vantul a scazut abia spre dimineata zilei de 13.05. La ora 8 se instaleaza calmul si motorizam din nou. Vedem in fata, la linia orizontului, un velier. L-am ajuns din urma. Vremea e foarte frumoasa: soare, cer senin. Marius pune apa in cei doi sacii de dusu si le pune la soare. Am fiert doua oua si le-am ciocnit ca doar e Inaltarea. La pranz am facut baie cu apa dulce. Marius beneficiaza si de serviciile frizerului casei(eu). Ne auzim chemati la VHF in canalul 16. Este yachtul din fata care ne saluta. Sunt doi spaniloli ce se indreapta cu velierul Nicholas III spre Horta, insula Faial. Ne apropiem mult de ei, ii filmam si fotografiem. Ne uram navigatie usoara si, incet, incet ii depasim. In meniu avem dorada cu mancare chinezeasca, specialitatea capitanului. In cursul noptii vantul s-a intarit la 20 de noduri, valurile sunt mari si barca se leagana in toate directiile. Azi(14.5) aveam programate mai multe activitati dar am renuntat. Trebuia sa filmam meduzele numite galere portugheze, foarte numeroase aici. Aceste meduze au un aspect foarte atragator, sunt colorate in nuante de violet. Sunt periculoase deoarece elimina o substanta toxica ce ataca pielea. In zona Caraibelor, pe plajele unde apar aceste meduze, populatia este avertizata de pericolul pe care il reprezinta. Amanam filmarea. Marius scoate apa din santina pe aliura de furtuna. Vantul s-a tot foit si Marius a facut sport la vele. Pozitia luata la ora 12 ne arata ca avem un record de distanta strabatuta in 24 de ore: 139 de mile. E mic Phoenix dar voinic! Dupa-amiaza am pregatit paste cu sos de rosii si ciuperci. La ora 21 nu mai aveam vant si am pornit motorul. Am motorizat toata noaptea.15.05.2010Sambata , 15 mai, zi de sarabatoare. Marius implineste 55 de ani. E o varsta frumoasa iar Marius poate sa fie multumit de palmaresul sau: de doua ori inconjurul lumii, cucerirea unor varfuri ca: Ojos del Salado, Aconcagua, Mont Blanc, Matterhorn, Doufurspitze. La acestea se adauga infiintarea clubului Explorer si proiectul “Cu Toate Panzele Sus pe Urmele Sperantei”. Proiectele lui nu se opresc aici. Are in plan cucerirea Everestului , un alt inconjur al lumii, o calatorie pe Amazon. Cat il vor tine puterile si ii va permite sanatatea va indeplini ceea ce si-a propus. Determinarea lui poate servi oricui ca exemplu. Viata alturi de el este o continua provocare. Am fost prima care l-am felicitat. Cadoul a fost modest dar util: o preche de pantaloni scurti. Dupa un mic dejun frugal m-am apucat de treaba; voi pregati salata boeuf. Am fiert zarzavaturile, am frecat maioneza si am definitivat salata. E o munca elaborata pentru conditiile de pe barca dar Marius merita efortul. O ceata de delfini au inconjurat barca. Sunt primii pe care-i vedem de cand am plecat. E cadou pentru Marius de la mama natura. Vremea e superba. Ne depaseste un yacht in babord. Dupa forma pare a fi de curse. Skipperul a oprit motorul si ridica velatura. Se agita pe punte, se uita la noi. Cred ca e inscris la regata Arc si ne considera concurenti. Il lasam in plata Domnului, noi avem petrecere azi. O briza din NNV la 8-10 noduri ii permite lui Marius sa deroleze focurile. Pe un ocean linistit inaintam cu 5 noduri. Am aranjat masa festiva in cabina. Am ciocnit cate un pahar de wisky vechi de 8 ani, Marius tine un speech, eu filmez. Dupa ce am servit salata am adus si tortul in care am infipt bete de chibrit in loc de lumanari. Prajitura am cumparat-o din Saint Martin special pentru aceasta ocazie. Petrecerea s-a incheiat in jur de ora 18. Dupa ora 22 vantul s-a intarit ajungand la 22-25 de noduri. Marius reduce velatura. In cursul noptii vantul s-a mentinut la 25-30 de noduri, valurile s-au marit au 3-4 metri.
16.05.2010Duminica(16.05) furtuna e in derulare. Vremea e foarte mohorata, parca e noiembrie la munte. Am stat amnadoi toata ziua in cabina si am citit. Marius a iesit, a mai modificat velatura. Meniul a constat din fasole din conserva. Abia dupa ora 22 cerul incepe sa se degajeze. Se vede luna in primul patrar. Dimineata(17.05) vantul a slabit la 18-20 de noduri din sector vestic, oceanul e montat. De azi Marius incepe o noua cura de dezintoxicare cu orez. Eu raman la regim normal. Am facut o supa de zarzavat cu fidea. Pozitia de la ora 12 ne arata ca mai avem 973 de mile de parcurs. Mult a fost putin a ramas. Dam ceasul inainte cu o ora. In ziua urmatoare(18.05) la 7.30, vantul s-a intarit. Bate cu 22-25 de noduri, valurile s-au marit, 4-5m si s-au lungit. Cu toate acestea cerul e senin. Marius gateste si serveste portia zilnica de orez. Eu mananc separat ca sa-l scutesc de tentatii. Ne deplasam cu 6 noduri. Pozitia de la ora 12 ne arata ca am atins un nou record de deplasare: 141 de mile in 23 de ore. Dupa-amiaza vantul scade la 18 noduri, bate din sector vestic. Marius mai infuleca o portie de orez pe cand eu, preafericita, imi fac mamaliga cu branza de capra si sunca prajita. Parca sunt la pomana porcului. Mananc la bucatarie dar mirosul nu-l pot opri. Stiu ca Marius sufera; el a decis. Noaptea in cartul lui Marius, vantul s-a rotit spre nord. S-a tot jucat de-a vele si tangoane pana am intrat eu de cart. Ziua de 19.05 am programat-o pentru filmari. Am filmat activitatile zilnice: cafeaua, micul dejun, punctul de la ora 12; a urmat somnul lui Marius, intrarea de cart. Vantul a fost constant, 10-12 noduri din sector NNE pana la ora 23 cand a plecat si el sa se culce. Marius a pornit motorul, sa mai stea si el de cart. 20.05.2010La 5(20.05) am iesit din cart atat eu cat si motorul. A venit si vantul la datorie, sufla din NNE cu 17 noduri. Temperatura de afara scade treptat iar noi ne imbracam tot mai gros. La ordinea zilei a fost baia cu apa dulce incalzita si, pentru prima data de cand am inceput sa navigam in acest proiect, am copt paine. Am framantat un kg de faina din care am scos doua paini nu prea crescute. N-am avut decat scuza banala ca am pus prea putina drojdie. Pentru Marius care nici macar nu poate manca, experimentul e mai mult decat masochist. Eu m-am ales cu painea, el cu filmarea. Dupa ora 18 vantul si-a luat liber si am pornit motorasul. Calmul plat e desavarsit, ne-o demonstreaza si barometrul care arata 1046 de milibari. Mai are un pic si iese din zona gradata. Noaptea a fost intunecata, nici o stea, nici o lumina decat luminile de navigatie. Calmul a continuat pana dimineata(21.05) la ora 9. A venit o briza care ne permite sa inaintam cu 3 noduri. Trebuie sa valorificam orice adiere. Nu avem motorina necesara ca sa acoperim toata distanta pana in Azore. Marius schimba uleiul de la motor. Ziua de 22.05 a trecut fara evenimente notabile. Am dat iar ceasul cu o ora inainte. Vantul s-a mentinut constant, 6-8 noduri din SSE, o navigatie placuta. Duminica, 23.05, a inceput cu o vreme mohorata, cerul acoperit de nori compacti. Am baut cate un ceai, am luat dejunul si ne-am aruncat fiecare la citit. Marius e cu “Marte Albastru”. Eu recitesc” In Numele Trandafirului”. Pozitia de pe GPS la ora 12 a aratat simetric: 37 grade, 54 minute, 658 secunde N si 37 grade, 54 minute, 658 secunde V. Seara la ora 19, ghici cine vine la cina? Vine un gren cu vant la 30-35 de noduri. Marius a avut timp sa reduca velatura. Am intrat intr-un front de furtuna care ne da de lucru. Valurile sunt mari, brizantii matura puntea. Incepe sa curga apa la masa de navigatie, deasupra panoului electric. Marius iese sa vada pe unde intra apa; prin buzunarele din cockpit. Sunt niste imbinari care au fost lipite in 1990 cu materialele care se gaseau atunci. Cu timpul lipitura a cedat si apa intra nestingherita. Marius pune barca la capa. Scoate apa din buzunare. In cabina apa sarata a curs in niste mici rafturi unde sunt cabluri , telecomenzi de la aparatura. Scot toate lucrurile de acolo. Marius le curata cu apa dulce si le da cu un spray ca sa impiedice actiunea coroziva a sarii. S-a udat si salteaua din cuseta de la masa de navigatie. In cabina e o harababura totala. Marius e deprimat. Tot timpul apar probleme. Asta e una foarte serioasa deoarece daca apa ajunge la tabloul electric, ne-am ars la propriu si figurat. Stam la capa noaptea intreaga cu toate luminile de pozitie si de navigatie aprinse. Vantul bate in rafale, barca face urat. Aud dialoguri in canalul 16. Sunt si alte yachturi in zona. Singura consolare e ca nu suntem singuri. Ce sa-i faci, la toti ni-i greu!
24.05.2010Furtuna a continuat si a doua zi( 24.05) dar a scazut in intensitate. Avem vant la 25-28 de noduri din sector NNE. In cursul diminetii vantul s-a redus treptat in intensitate; la ora 14 Marius a pornit motorul. La ora 18 vine vantul sa ne umfle velele. In cursul noptii am vazut o lumina in pupa. E un velier. La 5 l-am trezit pe Marius. Yachtul e la mai putin de 100 de m de noi si nu e nimeni pe punte. Marius trece la timona, eu la VHF. Deodata schimba de drum si ne depaseste prin tribord. Iau legatura in radio cu ei. Este vorba de trei francezi care se indreapta cu velierul Eos spre Horta, insula Faial. Ne-am urat Bon Appetit! In cursul zilei(25.06) am navigat cu vantul care s-a rotit, marit, micsorat cum a vrut. De cand e la cura Marius are un foarte dezvoltat simt al mirosului. Stie ce gatesc sau mananc chiar daca e pe punte. E mai rau decat un ogar. Nu pot sa ma ascund asa ca-mi fac niste cartofi prajiti cu ochiuri si cu ceapa prajita dupa modelul chilian. Am navigat cu vant la 18-20 de noduri. In dimineata zilei de 26.05. nori negri se arata in prova. Stau cu ochii pe barometru sperand intr-o schimbare spre bine. Binele a venit dupa-amiaza. La ora 16 am vazut aparand insula Flores. Este prima insula situata in extremitatea vestica a Arhipelagului Azore. Se vad forme de relief inalte, pereti verticali; vedem o casacada care se varsa in ocean. Insula este de un verde crud care ne incanta privirea. Miroase a vegetatie. In sfarsit, pamant! La ora 17 am ajuns in Lajes, locul de ancoraj. Suntem a treia barca dupa un catamaran francez si o barca engleza. Punem ancora si ne tragem sufletul. Din Saint Martin, Caraibe, pana in Azore am parcurs 2256 de mile in 21 de zile. A fost o etapa lunga si nu foarte placuta. Suntem bucurosi ca am ajuns cu bine. Ne vom odihni si vom vizita insula Flores. Expeditia continua.
Author: Catalina Albu
Vizualizeaza noile poze aici! Vizualizeaza restul insemnarilor din jurnal aici! Am ajuns in insula Saint Martin vineri (2.04). Ne-am indreptat spre golful Marigot care este foarte larg. Ne-am apropiat cat mai mult de un resort de pe plaja care margineste golful sperand sa beneficiem de un semnal bun la internet. In jur erau foarte multe barci, in special catamarane. Am pus barca de serviciu la apa, motorul si ne-am indreptat spre un ponton de pe plaja. Eram nerabdatori sa vizitam locul. Marius s-a oferit sa-mi fie ghid. Insula Saint Martin se afla situata in partea de N-E a arhipelagului insulelor Caraibe. Are o suprafata de 98 de km patrati. A fost descoperita de Cristofor Columb in anul 1493 in ziua de 11 noiembrie cand era, de fapt, Sfantul Martin. Istoria insulei este plina de episoade de cucerire. Spanioli, englezi, francezi, olandezi deopotriva au incercat in mai multe randuri sa cucereasca si sa stapaneasca aceasta palma de pamant. Primii locuitori ai insulei au fost ameridieni dar acestia au pierit in urma luptelor de cucerire. Pana la urma insula s-a impartit intre o colonie franceza stabilita in partea de nord si o alta colonie olandeza care se asezase in sudul insulei. Divizarea insulei s-a facut in anul 1648 la 23 martie. Fiecare colonie a desemnat cate o persoana. Cei doi au plecat dintr-o extremitate a insulei in directii opuse. Persoanele nu aveau voie sa fuga. Punctul unde s-au intalnit a constituit cealalta extrema a liniei de demarcatie. S-a semnat un tratat numit Concordia, valabil si azi. De atunci insula este unul dintre cele mai mici teritorii locuite partajate intre doua natiuni. Partea olandeza se numeste Sint Marteen si are capitala in Philipsburg. Zona este renumita pentru plajele pitoresti, viata de noapte si paradisul fiscal. Localitatea este intesata de magazine duty-free care comercializeaza bijuterii, tigari, bauturi. Aproape zilnic sosesc aici mari vase de croaziera cu mii de turisti dispusi sa cheltuiasca. Shopping-ul e viata lor. Francezii au numit partea lor de insula Saint Martin, capitala fiind Marigot. Partea franceza se lauda cu magazinele de artizanat, restaurante selecte si cea mai renumita plaja privata amenajata pentru nudisti, situata in Oryent Bay. Creatii ale marilor designeri pot fi gasite in magazinele de un lux orbitor. Sunt numeroase terase in stil parizian unde poti savura o cafea buna si un croasant. Mai toti pietonii sunt inarmati cu baghete, semn de bunastare. Insula Saint Martin are in jur de 30 de plaje, cateva lacuri cu apa dulce si o laguna care se intinde pe cateva mile. Accesul in laguna se poate face din ambele parti, franceza si olandeza, strabatand cate un canal. Ambele canale sunt traversate de doua poduri. Aceste poduri se deschid de trei ori pe zi pentru a permite ambarcatiunilor intai sa iasa si apoi sa intre in laguna. Insula Saint Martin se afla situata in zona de uragane. Perioada favorabila aparitiei lor este intre lunile iunie-octombrie. Multe ambarcatiuni se adapostesc in laguna in perioada uraganelor. Am pornit cu Marius intr-o incursiune prin Marigot. Eu eram stapanita de curiozitate, Marius de nostalgie.
A ajuns pentru prima data in insula Saint Martin la sfarsitul lunii mai, 1995. Nu venea la distractie ci la munca. Firma “Mendol Company” avea nevoie de un strungar. Marius bantuia atunci prin insulele din Caraibe in cautare de loc de munca. Plecase sa inconjoare lumea dar ramasese fara bani. A aflat de acest loc de munca, a trimis un CV prin fax si a primit raspuns imediat: era asteptat la Saint Martin sa dea o proba. Dupa ce ajuns in insula si apoi la firma, patronul de atunci, Nuno Mendes de Oliveira, portughez de origine, i-a dat sa execute niste piese. Fiind multumit de rezultat, a fost angajat imediat si a inceput sa lucreze din acel moment. S-a tras cu casa mai aproape de munca adica a intrat cu Phoenix in laguna.Totul intrase pe un fagas cat de cat normal pana cand a venit Lewis. Nu e vorba de un coleg de munca ci de un uragan. In ciuda avertismentelor meteo si a pregatirilor facute, Phoenix a fost aruncat pe mal intr-o padurice de mangrove. Avea carma rupta. Marius a stat in barca in timpul uraganului. Nu va uita niciodata aceasta experienta care, sigur, l-a intarit. Lewis a fost de gradul trei cu vant de 270 cu rafale de pana la 300 de km pe ora. Din cele 2000 de ambarcatiuni aflate in laguna au mai ramas in ancora 25; restul au fost aruncate pe mal. Insula arata ca dupa potop. Singurul lucru pozitiv a fost ca la firma era de lucru berechet. Marius, ajutat de familia Mendol a reusit sa-si repare barca si sa o puna din nou la apa. La foarte scurt timp a venit un alt uragan, Merlin. A fost mai mult ca o furtuna. In anul 1997 a venit si colegul George: a fost de gradul doi. Phoenix a scapat nevatamat. In anul 1999,dupa ce a strans niste bani si experienta cu carul, Marius si-a continuat periplul in jurul lumii. Au trecut de atunci niste ani. Ne-am indreptat spre sediul firmei dar portile erau inchise. Ne-am dat seama ca era Vinerea Mare si ca oamenii se pregatesc de Paste.
Am cautat un supermarket, am cumparat diverse bunatati si ne-am intors la barca. In ancoraj vantul isi schimbase directia, batea din V cu 25 de noduri. In golf se formasera valuri mari, ancorajul nu e protejat pentru acest tip de vanturi. In jurul orei 17 Marius reuseste cu greu sa scoata cele doua ancore. Intre timp vantul era la 28 de noduri din fata si valurile aveau doi metri. Ne-am indreptat spre partea estica a insulei. Cand am ajuns in dreptul golfului Oryent Bay se intunecase deja. Nu aveam harti amanuntite cu acest golf. Stiam doar ca intrarea este marginita de doua recifuri de o parte si de cealalta. Am incercat sa abordam un alt ancoraj dar nu era protejat. Marius a decis sa intram in golf. Inaintam cu viteza foarte redusa; in timp ce eu tineam carma, capitanul lua pozitia pe harta. Cu ochii pe sonda am reusit sa trecem de portiunea periculoasa. Uff! Bine ca-am scapat! Am inaintat pana aproape de alte yachturi si am aruncat ancorele. Era deja ora 20. A doua zi dimineata( 3.04) golful arata foarte pitoresc. Am mutat barca aproape de insula Pinel, o bijuterie de valoare pe harta Saint-Martin-ului. Am vizitat insula la primele ore ale diminetii. Pinel este mica dar cocheta. Are doua delusoare acoperite cu iarba si flori, doua plaje in interiorul golfului si una cu iesire la ocean. Plajele din laguna au nisip fin auriu. Apa este azurie si in unele locuri are doar jumatate de metru. Pe plaje s-au construit cateva restaurante ascunse discret printre cocotieri fara sa deranjeze ochiul sau mediul. Dupa excursie ne-am retras la barca sa ne hidratam. Intre timp ancorajul s-a umplut “ochi” de ambarcatiuni. Langa noi a tras un catamaran asa de aproape ca putem da mana cu vecinii. E o familie numeroasa care, dupa dotari, e hotarata sa petreaca Pastele cum se cuvine. De cum au ancorat au scos berile si au pregatit gratarul. Ca la noi la iarba verde. Sunt foarte prietenosi, ne-au invitat la o bere sau la de-ale gurii. Am refuzat dar ne-am aratat incantati de muzica soca si calypso care se-auzea pana departe. Seara am servit o friptura de pui cu fasole verde si ceva vinut. Dupa ce s-au mai potolit vecinii, am aprins o candela sa simtim si noi ca e noaptea de Inviere. Duminica(4.04) a fost o zi superba. De dimineata Marius s-a dus la insula sa faca fotografii; eu am pregatit masa de Paste. Am facut un platou cu pate` frantuzesc ce aducea cu drobul nostru. Am taiat ceva branza feta si un gogosar ratacit ramas din Trinidad. Cu o seara inainte fiersesem singurele oua pe care le-am avut in frigider. In lipsa de vopsea de oua am scris cu carioca rosie pe un ou: verde si cu carioca verde am scris rosu pe celalalt. Am mai scos si o visinata de la finul din Constanta si gata masa! Toti din jur erau veseli. Pe plaja doar copii nu beau bere. Cel mai mult m-au amuzat cativa care stateau in apa in cerc avand in maini pahare de sampanie; in mijloc pe o tava plutitoare era frapiera cu sticla de sampanie. Seara le-am aratat vecinilor ca stim si noi sa ne distram. Dupa ce am mancat o friptura de pui, am baut un wisky si am ascultat muzica romaneasca, adevaraciuni, cum zicem noi; am dansat in cockpit. A doua zi de Pasti(5.04), ne-am dres cu o ciorba de burta din conserva pastrata cu sfintenie pentru zile negre. Ziua a decurs cam la fel. Marti dimineata(6.04) am ridicat ancora, ne-am luat ramas bun de la vecini si am plecat. Am revenit in Golful Marigot si am ancorat. Aveam multe de rezolvat. Am mers intai la firma Mendol. I-am gasit la munca. Fostul patron, Nuno s-a pensionat intre timp. Au ramas fetele lui, Carla si Sandra si sotul Carlei, Mark. Marius a fost primit cu multa bucurie. Fiecare isi aducea aminte de cate ceva, toti vroiau sa povesteasca. Marius a explicat ce are de reparat. Au stabilit ca in saptamana urmatoare sa vina la atelier si sa lucreze impreuna cu Mark care este specialist in sudura si in inoxuri.
Vineri, (9.04) am fost invitati de Carla si Mark la o petrecere pe plaja. A fost foarte placut. Am mancat un gratar foarte bun, am baut bere si am stat la povesti la un foc de tabara amenajat intr-un glob metalic, creatie a lui Mark. Pe parcursul saptamanii care a urmat(12-18.04) Marius a reusit sa repare piese de la rollfoc, sa faca suportul de la pilotul de vant, sa repare capetele de la cele doua tangoane. O alta saptamana(19-25.04) a durat verificarea motorului si schimburile de filtre si de ulei.
In zilele in care nu a lucrat la atelier am vizitat insula. Am fost la Fortul Louis situat pe un deal ce margineste golful Marigot. Am fost cu autobuzul in Philipsburg in partea olandeza. Este la fel de aglomerat ca si Marigot dar ceva mai “dutch”.
Intervalul 26-30.04 l-am rezervat aprovizionarii. Am imprumutat o masina de la Mark si, inarmati cu liste, am pornit la cumparaturi. Intai am facut un studiu de piata. Apa si bautura erau mai ieftine la chinezi. Apa era importata din Trinidad deci foarte buna. Din pacate pe insula Saint Martin sursele de apa dulce sunt foarte reduse. Toata apa provine din desalinizare. Am cumparat branza, conserve, unt, gemuri, faina, orez. Conservele si bautura trebuie sa ne ajunga pana ce vom trece de Capul Horn. Produse ca pateuri si conserve de carne nu se gasesc peste tot.
Din pacate vom sta prost la capitolul legume si fructe. Insula este turistica, nu se cultiva nimic. Toate fructele si legumele se aduc din America. Pe langa pretul exorbitant mai au si calitatea de a nu avea nici un gust. Ne vom lipsi de asa bunatati. Am cumparat ceapa, cartofi si doua pungi cu mere de Michigan. Nu-s ca cele de Voinesti. Am cumparat si un tortulet. Pe 15 mai e ziua lui Marius; implineste 55 de ani. Vom petrece ziua lui navigand. Am facut o ultima incursiune la Marina Royale pentru a face iesirea. Am trecut si pe la Mark si Carla sa ne luam ramas bun. Ca niste prieteni adevarati nu au vrut sa ne ia nici un ban pentru reparatiile facute. Le-am smuls promisiunea ca vor veni sa ne viziteze in Romania. Luni, 3 mai, pornim din nou la drum. Vom parcurge 2400 de mile pana in Arhipelagul insulelor Azore. Traversada va dura in jur de 20 de zile. Speram sa avem vanturi prielnice. Expeditia continua.
Catalina Albu
Vizualizeaza noile poze aici! Vizualizeaza restul insemnarilor din jurnal aici! Echipajul Phoenix a pornit din nou la drum dupa oprirea de aproape doua luni in Trinidad. Luni, 15 martie, am facut iesirea. O vizita la Serviciul Imigrari si una la Vama si gata! Cu formele de iesire ne-am oprit la un magazin duty-free de unde am cumparat ceva bere si wisky la un pret rezonabil. Ajunsi la barca ne-am pregatit de plecare: am ridicat motorul si barca de serviciu(dinghy), am strans husa de la randa, tenda, am scos masa din cockpit si am pornit motorul. Ne-am dezlegat de la buoy si am parasit ancorajul. Ne-am oprit la un doc de unde am luat motorina ieftina. Cu tancul si bidoanele pline am iesit in larg pe o mare cu valuri mari datorate refluxului. M-am chinuit sa pregatesc o friptura de pui la doua tigai “ in cote si-n janunche”, vorba lui Stefan Hrusca. Toata noaptea am navigat alternand cu Marius carturi de cate doua ore. Am avut vant de 25 cu rafale de pana la 30 de noduri ceea ce ne-a permis o navigatie rapida. Dimineata(16.03), la ora 6.30, se putea distinge insula Grenada la 10 mile distanta. In ultimii ani pasajul dintre Trinidad si Grenada a devenit periculos datorita atacurilor pirateresti. Au fost cateva situatii in care barci pescaresti cu persoane inarmate au atacat yachturile care traversau canalul ce desparte Trinidad de Grenada. Piratii vin la bord si, sub amenintarea armelor, iau aparatura de bord, bani si lucruri de valoare. Este o experienta traumatizanta si paguboasa. Multe yachturi se asociaza si navigheaza impreuna in speranta ca asa sunt mai putin vulnerabile. Avand deja experienta traversarii Golfului Aden frecventat de piratii somalezi si yemeniti, ne-am luat inima-n dinti si am traversat fara incidente. Grenada este stat independent format din trei insule: insula cu acelasi nume, precum si insulele Carriacou si Petit Martinique. Toate trei se afla situate intre Marea Caraibelor si Oceanul Atlantic. La ora 8 am ancorat in Prikly Bay. Este un ancoraj bine cunoscut celor care vin dinspre Trinidad deoarece este port de intrare. Prikly Bay este un golf larg, marginit de dealuri pe care s-au construit vile cochete. Ne asteptam ca insula sa fie plina de verdeata si de flori. Am fost dezamagiti; totul era uscat, vested. Fiind navigatori constiinciosi am facut intrarea care ne-a costat 27 de dolari. Ofiterul de la Vama ne-a spus ca de 40 de ani nu a fost asa o seceta. Nu mai plouase de cateva luni. Ni s-a atras atentia sa economisim apa. Dupa amiaza am facut o plimbare in imprejurimi. Pe plaja ne-am reantalnit cu o familie de navigatori elvetieni pe care ii cunoscusem in Ceuta. Profitand de happy hour de la Yacht Club, am savurat cateva beri si am povestit ce-am facut fiecare. A doua zi(17.03) am luat un autobuz ca sa vizitam capitala Grenadei, Saint George. Este un oras caraibian traditional. Partea veche a orasului, numita Carenage, are numeroase cladiri din caramida rosie. Aceasta caramida a fost adusa acum 200 de ani de vasele comerciale si era folosita ca lest. Am vizitat fortul, am filmat si am fotografiat. La un ponton era tras un vas de pasageri mare cat un deal. Orasul era plin de turisti care umblau ca si noi sa vada cat mai multe. Dupa atata plimbare ni s-a facut foame. Un cubanez stabilit in oras ne-a recomandat un local unde se mananca bine. I-am urmat sfatul si am servit Roti. Este o mancare traditionala in Caraibe. Roti se pregateste astfel: se prepara un aluat din care se face o clatita mare. Aceasta se umple cu diferite mancaruri. Noi am luat miel cu curry si sos iute. Clatita se impacheteaza ca un plic. Este foarte apetisanta si satioasa. Ne-am reantors la barca. Joi dimineata(18.03) am urmat o noua destinatie: insula Carriacou situata la 14 mile distanta. Am navigat cand cu vele, cand cu motorul. Ultimele 4 mile au fost cu vant din fata si cu valuri mari. Apropiindu-ne de ancorajul Tyrrel Bay am avut surpriza placuta sa vedem doua yahturi prietene: Revery(SUA) cu Nancy si Jim si Jonathan(Italia) cu Silvia si Luigi. I-am cunoscut in santier in Trinidad. Ne-am salutat si am cautat loc de ancoraj. A doua zi(19.03) am avut program administrativ. Marius a reparat cate ceva iar eu am ascuns lucrurile in spatiile de depozitare. Prietenii ne-au vizitat pe rand. Vazand ca nici dinghy-le nu era dat jos s-au oferit sa ne duca la mal, sa ne duca gunoiul, sa ne cumpere paine, etc. I-am refuzat politicos. Sambata (20.03) ne-am mobilizat si noi. Dupa-amiaza am mers la mal sa vizitam locul. Tyrell Bay este cel mai bun ancoraj al insulei.
Este bine protejat de dealurile din imprejurimi si de o mare laguna marginita de mangrove. Pe una din laturi se gaseste un mic santier de reparatii prevazut cu travelift. Am mers pe singura strada din localitate, destul de circulata de altfel. Am vizitat magazinul alimentar de unde am cumparat o paine calda, foarte buna. Mai era o ghereta unde se vindeau cateva legume si ceva fructe. Am mai vazut si trei taverne, toate prevazute cu internet wireless. Asta da surpriza! Seara ne-am petrecut-o cu Nancy si Jim. Era de fapt ziua de nastere a lui Nancy; implinea…81 de ani! Nancy Abott este un exemplu pentru orice femeie. In ciuda varstei arata excelent. Este foarte activa, prezenta, cu un dezvoltat simt al umorului. A inceput navigatia de la 17 ani. Are trei copii si nenumarati nepoti. Impreuna cu actualul partener, Jim(79 de ani), reusesc sa se descurce admirabil cu yachtul lor de 13m lungime. In Trinidad i-am luat un interviu pentru colectia mea de femei din toata lumea. Stiam de eveniment asa ca am fost pregatiti: cateva flori rupte dintr-o tufa si un album cu Delta Dunarii. Nici Nancy nu a fost mai prejos; numeroase gustarele si rom-punch din belsug. A fost o seara agreabila. Duminica(21.03) am fost intr-o scurta vizita si la italieni. Am schimbat impresii si ne-am spus planurile de calatorie. Ne-am luat ramas bun. Cine stie cand ne vom mai revedea.
Am ridicat ancora si am parcurs cateva mile pana la Sandy Island( insula nisipoasa). E o limba de nisip cu cativa palmieri pe plaja alba. Reciful din apropiere este bun pentru snorkelling. Am ancorat intre un catamaran de charter si un superyacht. Marius s-a scufundat sa verifice ancorele; erau bine prinse. Am fost la plaja, am facut baie. In timpul noptii a sunat alarma de la GPS. Dimineata am vazut ca grapasem cam 10m, eram aproape de recif. Am pornit motorul si am ridicat ancorele. Am parcurs o mila pana in ancorajul din fata orasului Hillsborough, orasul port si capitala a insulei Carriacou. Ne-am oprit aici pentru o scurta vizita. Am facut iesirea si ceva cumparaturi. Am parasit Grenada si, dupa o ora jumatate de navigatie(6 mile), am ajuns in statul St. Vincent & the Grenadines. Prima insula la care oprim este Union Island. Am ancorat in Chatham Bay, un golf bine protejat cu o plaja lunga de aproape o mila. Pe plaja se vedeau cateva asa-zise restaurante, de fapt cateva mese si un mic bar. Au venit localnici cu barca si ne-au invitat sa luam cina “in oras”. O portie de homar costa aproximativ 37 de dolari. Marius a decis: vom avea acelasi meniu dar gratis! S-a echipat cu labele, ochelarii si harponul din dotare si, calare pe dinghy, a plecat la vanatoare. Intr-un capat al plajei erau multe stanci. A legat barcuta de o stanca si a purces la actiune. A prins repede doi pesti si un homarel. A stricat varful de la sageata; a venit la barca, l-a schimbat si s-a intors pe campul de lupta. Batalia s-a incheiat la asfintit. Capitanul a prins in total 5 homari si 5 pesti inamici. N-au fost supravietuitori. Cina afost delicioasa: homari fierti udati cu rom. Pestii raman pana la noi ordine in frigider; am pentru ei un meniu glorios: saramura! Marti dimineata(23.03), ne-am trezit fara prea mare chef. Cu toate astea, am ridicat ancora si am parasit golful. Merita sa mai stam o zi dar timpul nu e de partea noastra. Urmatoarea destinatie: insula Bequia de care ne despart 25 de mile. Primele mile le-am strabatut cu vant travers apoi am avut vant strans de 18-20 de noduri care ne-a deviat 4 mile de la destinatie. Am intrat in ancoraj in volte lungi cu vant de 25 de noduri cu valuri mari. Admirality Bay, ancorajul nostru, era plin de ambarcatiuni: barci de pescuit, barci cu motor, superyahturi sub pavilion britanic, apartinand Casei Regale, de toate formele, marimile si culorile. Bequia este cea mai mare insula din grupul de 32 de insule numit Grenadine. Este o insula foarte verde comparativ cu celelalte, toate fiind de origine vulcanica. Padurile tropicale, vegetatia luxurianta, fauna bogata , pesti, pasari sunt atribute ale majoritatii insulelor. Bequia are insa ceva special: un aer boem, localnici prietenosi, un mediu nealterat de hoardele de turisti care invadeaza zilnic insula pe calea apei sau a aerului. Desi mai erau aproape doua saptamani pana la Pasti, era evident ca lumea se aduna pentru aceasta ocazie. Evenimentul anului este Regata anuala de Pasti care aliniaza la start barci locale si yahturi de curse. Atmosfera de sarbatoare cu intreceri traditionale si petreceri nesfarsite atrage lumea ca un magnet. Noi nu vom putea participa la sarbatoare. De Pasti vom fi in Saint Martin.
A doua zi( 24.03) am vizitat, filmat si fotografiat atat dimineata cat si dupa-amiaza. Joi (25.03) la ora 6.30 am ridicat ancora si am plecat. Aveam de parcurs 45 de mile pana la insula stat, Santa Lucia. Am vizitat cu binoclul si insula St. Vincent pe langa care am trecut motorizand. In jurul orei 16 ajungem la primul ancoraj al insulei Santa Lucia, Petit Piton. De fapt nu ancoram, ne legam de un buoy cu ajutorul (5 dolari) unor localnici cu barca. Tot ei au dus o parama la tarm si au legat-o de un copac. Asa se procedeaza aici de foarte multi ani. Merita efortul deoarece peisajul e spectaculos. Petit Piton e un tanc de stanca acoperit de padure, avand 743 m inaltime. Marius a avut mai multe sedinte foto atat seara cat si dimineata (26.03). La ora 11 ne-am dezlegat de la copac si de la buoy si am luta-o de-a lungul coastei. Aveam de parcurs 16 mile pana la urmatoarea locatie. Vremea era superba, pacat ca nu am avut vant. Am ajuns in dreptul unui golf cu o intrare ingusta, marginita de pereti stancosi. Marius a propus sa intram in Marigot Bay pentru o scurta sedinta foto si o filmare. A meritat vizita. Este cel mai frumos, si protejat loc din insula Santa Lucia. Sunt hoteluri de lux, yachturi asemeni dar, desi e foarte turistic, bunul gust si rafinamentul se vad cu ochiul liber.
Ne-am urmat drumul pana in Rodney Bay unde am ancorat printre alte zeci de yachturi. Cautam sa fim aproape de plaje si resorturi pentru a beneficia de internet. Rodney Bay este foarte cunoscuta printre navigatori. Participantii la cursa transatlantica ARC ( Atlantic Rally for Cruisers), care porneste din Las Palmas de Gran Canaria, isi are punctul terminus in acest golf. Cursa a fost initiata in 1986 de Jimmy Cornell, roman de origine. Cursa se organizeaza anual si la ea participa in jur de 200 de ambarcatiuni din toata lumea. Aceasta a dus la o inflorire a insulei, oferind oportunitati de afaceri si implicit locuri de munca.
La putin timp dupa ce am ancorat am vazut un yacht cunoscut: Klondike (SUA). Pe Don si Kate i-am cunoscut in 2003 in timpul traversarii Oceanului Indian si a Golfului Aden unde au fost fugariti de pirati. Norocul lor a fost ca aveau un motor performant in comparatie cu barca piratilor. Ne-am bucurat sa-i vedem. Au venit la barca si Kate ne-a furnizat informatii legate de aprovizionare .Ne-am intalnit mai tarziu la Yacht Club si am stat de vorba la un rom-punch. I-am rugat sa-mi dea poza pe care au facut-o in Aden cu mine imbracata in araboaica. Mi-au indeplinit dorinta in aceeasi seara. A doua zi ei au plecat spre Bequia la regata. Sambata(27.03) am stat la barca si ne-am facut temele. Marius a scris jurnalul, eu am scris pentru Jurnalul National. Duminica( 28.03) Marius a reparat motorul de la dinghy care dadea rateuri. Dimineata(29.03) ne pregatim din nou de drum. Am urcat barca de serviciu si motorul, am inchis hublourile . In timp ce Marius scotea ancora, eu la timona urmam directia indicata de Marius. Iesim din golf si ne bucuram de un vant din travers de 20 de noduri. Am depasit insula Santa Lucia si Marius ridica randa. Navigam cu 5 noduri. Pana la urmatoarea insula, Martinique, avem de parcurs 32 de mile. Marius a dat drumul la linia de pescuit. Spera sa avem peste proaspat in meniu. Din pacate planurile lui au fost spulberate, mai precis, agatate. Erau multe bidoane de plastic pe post de geamanduri, de care erau legate scule de pescuit sau custi pentru prins homari. Linia de pescuit s-a agatat de una din geamandurile improvizate. Am pornit motorul si am incercat sa recuperam linia. Am pierdut o momeala scumpa si n-am prins nimic. Sa fie de sufletul pestilor! Am intrat in marele golf Rade de Fort de France. Nu aveam harti cu aceasta insula asa ca Marius a fost precaut, ne-am apropiat incet de zona de ancoraj din dreptul orasului. Am ancorat in apropierea fortului. Insula Martinique este sub administratie franceza iar capitala este orasul Fort de France. Dupa ce am ancorat si Marius a verificat ancorele, ne-am grabit sa mergem la mal. Vroiam sa ne convingem cat de franceza e insula. O prima buna impresie a fost facuta de docul amenajat pentru dinghy. Am strabatut cateva strazi. Orasul e cochet, am remarcat cateva cladiri cu arhitectura deosebita. Am intrebat unde este un supermarket si ni s-a raspuns cu multa amabilitate. Nu eram neaparat cu foamea-n gat. Suntem latini si avem gusturi comune cu dragii de francezi. Incepand cu Trinidad si terminand cu Santa Lucia am fost sub influenta gusturilor anglo-saxonilor. Ne-am repezit ca apucatii la baghetele crocante, branza savuroasa si vinul rosu. Am gasit in sfarsit cafea decofeinizata. Cu asa o prada ne-am intors la barca; nu ne mai trebuia nimic. Vorba lui Marius, citez din jurnalul lui de bord:”nu ne-a mai pasat prea mult de arhitectura locala sau de influenta civilizatiei franceze in Caraibe.” Marti(30.03) am acordat orasului atentia cuvenita. Fortul dateaza ca asezare din secolul 17. Cateva cladiri sunt remarcabil construite: Biblioteca Schoelcher proiectata de arhitectul Henri Picq in maniera lui Gustave Eiffel, cladirea Prefecturii a carei arhitectura este inspirata de Micul Trianon, Versailles, cladirea Teatrului. Un frumos parc amenajat numit Savana si piata de mirodenii sunt alte puncte de atractie. Dupa ce am incarcat memoria digitala cu imagini ale orasului ne-am ocupat iar de noi si slabiciunile omenesti. Am facut o aprovizionare mai serioasa ca doar venea Pastele. Incarcati cu bunatati, cu rucsaci in spate si sacose in maini am ajuns cu greu inapoi la casa noastra plutitoare.
Miercuri(31.03) ne-am trezit de dimineata. Am strans tot si am ridicat ancora. Cum spunea bunica mea, calatorului ii sade bine cu drumul. Plecam cu regretul ca nu am avut timp mai mult sa vizitam in amanuntime insula. Ramane pe data viitoare. Am decis ca vom naviga pana in Dominica, o alta insula stat. Am citit in cartea pilot ca atmosfera nu e prea placuta deoarece sar toti sa ceara bani, sunt ancoraje cu probleme asa ca am decis sa ne oprim in Guadeloupe, insula franceza. Am navigat cu vant bun, am vizitat Dominica de la doua mile distanta, cu binoclul. In cursul noptii am ajuns in dreptul insulei Guadeloupe. Dupa miezul noptii(1.04) hotaram ca cel mai bine ar fi sa navigam fara oprire pana in Saint Martin. Am navigat in continuare cu vele, cu motorul, in functie de dispozitia Zeului Eol. Joi dimineata(2.04) am ajuns in dreptul insulei Montserrat. Insula este cunoscuta datorita eruptiei vulcanului cu acelasi nume in anul 1997. Marius a avut ocazia sa vada insula la doar cateva luni dupa eruptie. Vulcanul fumega destul de serios chiar si acum. De la Montserrat am mai navigat inca 127 de mile. In cursul noptii am vazut tot felul de ambarcatiuni: vapoare, pasagere luminate feeric, yachturi. E o zona foarte circulata. Dimineata (2.04) puteam vedea bine insula Saint Martin. Auzisem atatea povesti despre ea incat imi parea familiara. Marius a lucrat aici cativa ani si era firesc sa fie usor emotionat. Sper sa-si poata revedea prietenii si sa nu fie dezamagit. La ora 8 dimineata am ancorat in Marigot Bay.
Ne asteapta o luna de munca; avem de verificat motorul, de sudat piese, de fixat pilotul de vant. Vom avea o perioada de odihna activa. Suntem multumiti ca am reusit ca in timp record, doua saptamani ,sa vizitam cateva insule din Caraibe apartinand mai multor state. Sunt locuri frumoase care merita vazute. Poate ca descrierile mele au fost saracacioase si nu am putut sa redau cum se cuvine atmosfera caraibiana. Pentru romanii care traiesc si muncesc pe aceste meleaguri sigur nu e de-ajuns. Unii considera aceste locuri Raiul pe pamant. Pentru mine Raiul e un loc de suflet si nu unul de munca. Gradina de la Maneciu si poiana de la Suhard nu le dau pe cea mai frumoasa plaja din lume.
Multumim Jurnalului National pentru gazduire. Expeditia continua.
|
